Ce cărţi mi-au plăcut

Stând în pat dis de dimineaţă şi privind în sus, mi-am adus aminte de o leapşă care circula prin blogosferă acu' nu demult, de te punea să faci un top zece al cărţilor pe care le-ai citit şi care ţi-au plăcut cel mai mult. Şi uite aşa am observat că oameni pe care-i consideram cât se poate de rafinaţi şi-au dat cu firma-n cap.

Şi de ce să-i las doar pe ei să-şi dea cu firma-n cap şi să nu-mi dau şi eu? Abia aştept comentarii inflamate şi categorizări de genul "eşti prost!" pentru că subiectul "carte" este atât de subiectiv (văd că-s în mare formă azi şi-mi ies şi jocuri de cuvinte)...

Vă las pe voi să descoperiţi cărţile, n-o să mă apuc acum să fac rezumate şi să ucid orice plăcere de a citi. Sunt puse într-o ordine anume, însă nu pot sa spun că, de exemplu, cartea de pe locul cinci mi-a plăcut în mod obligatoriu mai mult decât cartea de pe locul şase, şapte sau opt.

Prin urmare, iată cărţile.

1. "Cel mai iubit dintre pământeni", Marin Preda;
2. "Crimă şi pedeapsă", Dostoievski;
3. "Evanghelia dupa Isus Cristos", Jose Saramago;
4. "Eseu despre orbire", Jose Saramago;
5. "Viaţa cea nouă", Orhan Pamuk;
6. "La răsărit de Eden", John Steinbeck;
7. "Fraţii Karamazov", Dostoievski;
8. "Mă numesc Roşu", Orhan Pamuk;
9. "Toamna patriarhului", Gabriel Garcia Marquez;
10. "1984", George Orwell.

Şi-ar mai fi o mulţime de cărţi care m-au impresionat şi pe care le-am citit cu plăcere. Şi care, pe nedrept, nu au fost pomenite în top zece dar pe care le pomenesc acum.

"Zgomotul şi furia", William Faulkner;
"Numele trandafirului", Umberto Eco;
"Împăratul muştelor", William Golding;
"Moromeţii" + "Marele singuratic", Marin Preda;
"Fortăreaţa albă", Orhan Pamuk;
"Lupul de stepă", Herman Hesse;
"Un veac de singurătate", Gabriel Garcia Marquez.

Şi, de ce nu, cărţi mult mai uşor de înţeles, dar care n-ar merita să nu fie pomenite, datorită stilului în care au fost scrise şi atmosferei pe care o crează într-un mod atât de sugestiv...

"Quo Vadis", Henryk Sienkiewicz;
"Maytrei", Mircea Eliade;
"Pe frontul de vest nimic nou", Erich Maria Remarque;
"Trei camarazi", Erich Maria Remarque;
"Papillon", Henri Charrière (deşi îmi propusesem să nu scap francezi pe-aici ca să nu stric cumva monopolul acestora în inimile domnişoarelor înamorate... );
"Oraşul şi câinii", Mario Vargas Llosa.

Ca să nu se supere domnişoarele, fac anunţul următor: la clasicii francezi încă n-am ajuns, prin urmare nu neg infima posibilitate de a-mi fi şi mie pe plac un francez într-o bună zi, în afară de Dumas care merită tot respectul pentru că m-a fermecat destul, dar la vremea lui...

Oricum, în mod sigur am omis cărţi bune pe care le-am citit. Îmbătrânesc şi-ncep să uit.

Hai, la citit cu voi! Lectură plăcută!

Mitch Albom-Marti Cu Morrie

Stand si privind in gol la biblioteca in cautarea unei carti (mai ceva k insetatul in desert) am dat peste aceasta! Nu stiu sigur ce m-a atras (mai rasfoisem vreo 10 pana sa ajung la ea)! Cred ca m-a captivat de la primul rand!
Scuzati daca nu o sa excelez dar nu am mai facut de multicel o recenzie la o carte!
Subiectul este unul tragic: unul dintre acei mari profesori se imbolnaveste de o boala care ii paralizeaza trupul de la picioare in sus.
In loc sa se planga si sa dispere acest profesor il "antreneaza" pe elevul sa preferat din facultate pentru batalia cu viata, cu dragostea, cu succesul dar mai ales cu moartea.
Doua citate care mi-au placut mult: "fara dragoste suntem pasari cu aripile frante" si "daca ai cazut la pat, esti mort".
In timpul "antrenamentelor" sunt discutate probleme existentiale cu care generatia noastra se confrunta din ce in ce mai mult:
1. cariera. Multi dintre noi uita ca mai exista si altceva in afara de ea. Ne pierdem in multinationale, alergam
dupa faima si bani, uitam cine suntem si de unde venim.
2. familia si ce mai inseamna ea, ce ar trebui sa insemne si care sunt principalele coordonate pentru o relatie de succes.
3. moartea...este subliniat faptul ca trebuie sa invatam sa acceptam si moartea pentru ca si ea, este parte din viata.
4. emotiile. oamenilor le e frica sa isi exprime emotiile. de cele mai multe ori nici in intimitate nu se lasa coplesiti de ele, fiindu-le rusine de slabiciunile lor.
ei, ma opresc aici cu enumerarea capitolelor pentru ca nu vreau sa dezvalui toate secretele.
eu o recomand pentru ca e dragutza si chiar atinge puncte sensibile, e plina de maxime, cugetari si aforisme, si e una din acele carti de relaxare pe care o retii usor si pe care o savurezi.

Acestea fiind spuse va doresc lectura placuta!

"Fortăreaţa albă", Orhan Pamuk

Am resimţit o mare bucurie citind încă o carte a acestui mare scriitor turc, Orhan Pamuk, care este nu doar cel mai cunoscut, dar şi cel mai controversat scriitor al ţării sale.

Tradus în peste patruzeci de limbi, Pamuk a obţinut o serie întreagă de premii de mare prestigiu culminând cu decernarea Premiului Nobel pentru Literatură în 2006.

În marea majoritate a operelor sale scrise într-un stil extrem de fin, subtil şi inconfundabil este preocupat cu preponderenţă de ideea influenţelor reciproce dintre Orient şi Occident, de impacturile culturale pe care le au cele două civilizaţii una asupra celeilalte, idee ce a suscitat interesul oamenilor de-a lungul istoriei şi poate că acum mai mult decât oricând...

Într-o epocă plină de viaţă şi de culoare - mijlocul secolului al XVII-lea - un învăţat veneţian este luat prizonier de către turci şi devine sclavul celui ce în carte poartă numele de Hogea (Învăţătorul), doi oameni foarte asemănători la chip şi ale căror destine se alipesc unul de altul, dând naştere unui joc al minţii de o mare profunzime, relatat cu foarte multă măiestrie de către Pamuk.

Însă, după cum afirmă autorul însuşi, distincţia Orient - Occident nu constituie subiectul "Fortăreţei albe" spre dezamăgirea mea care am văzut tot timpul în cele două personaje principale pe reprezentanţii celor două tipuri de civilizaţii mai sus amintite, fascinate una de cealaltă şi, totuşi, atât de asemănătoare.

Dilemele identitare ale celor doi eroi puşi acum unul lângă altul fac ca întrebarea "De ce eu sunt eu?" să capete o forţă nemaiîntâlnită nu doar în mintea celor două personaje, dar şi în literatura universală, secondată fiind de ideea obsedantă a construirii unei noi arme nemaivăzute, simbolul dorinţei umane de a razbate în viaţă şi de a le fi celorlalţi pildă.

Cine se întreabă ce reprezintă titlul, va afla că "Fortăreaţa albă" este acea cetate leşească ce nu a putut fi cucerită de către turci nici după îndelungi asedii, simbolizând (în opinia mea) ideea de ţel pe care nu-l poţi îndeplini, oricâtă râvnă ai depune pentru atingerea lui. Este acel ceva măreţ, de dincolo, dar pe care nu-l vei atinge fără a da dovadă, în prealabil, de maturitate din toate punctele de vedere. Sau poate că reprezintă, totuşi, însăşi maturitatea.

O altă idee ce se desprinde în mod distinct din carte este aceea că ceea ce se cuvine să facem este să căutăm uimitorul şi misteriosul în lumea din jur şi nu exclusiv în noi înşine, căci altfel singura cale pe care putem să o apucăm e cea spre nefericire, asemeni eroilor lui Pamuk care nu îndurau să fie ei înşişi şi dorindu-şi, mereu, să fie altcineva. Motiv pentru care, într-un final, se substituie unul altuia definitiv, Hogea ia drumul Veneţiei iar creştinul devine Hogea cu toate implicaţiile ce izvorăsc de aici...

Sfârşitul mi se pare, însă, dătător de speranţă pentru minţile celor doi eroi, vă voi lăsa însă pe voi să-l descoperiţi. În speranţa că v-am convins întrucâtva, vă urez lectură plăcută!

Găsiţi articolul şi pe Blogul Puişorului Cufurit.