Falsificatorii de bani

Un roman absolut superb, plin de intrigi si peisaje rurale, intr-o epoca a inaltarii si a depravarilor.
Misterul femeilor, raspunsurile barbatilor, inocenta si perversitatea copiilor.
Cu atat de multe personaje incat la un moment dat te intorci la paginile precedente pentru reamintire...
Mizeria gandirii umane dar si minunata evadare a spiritului....

Cam atat am de zis despre aceasta carte... lectura placuta.

Gunter Grass - "Decojind ceapa"

Volumul autobiografic a lui Gunter Grass mi s-a părut a fi extraordinar. E scris într-un stil aparte şi îndrăzneţ, ideea de tabu nu există, ceea ce face din Grass, în opinia mea, unul dintre cei mai curajoşi scriitori, putând sta alături de marele Saramago, căci la acest capitol par a fi, întrucâtva, fraţi.

O carte care a născut controverse prin recunoaşterea apartenenţei autorului la cel de-al II-lea Război Mondial sub "emblema " SS-ului, controverse total nefondate, în opinia mea, dacă ţinem cont de vârsta autorului în acea perioadă şi de contextul general care şi-a pus amprenta asupra deciziei sale din acel moment.

Autorul urmăreşte evoluţia sa din momentul copilăriei şi până la afirmarea sa ca scriitor, până în acea perioadă a vieţii sale începând din care totul este datat de către ceilalţi, misiunea sa fiind aceea de a ne vorbi despre perioada sa de formare, extrem de inportantă pentru ceea ce avea să devină, mai târziu, Gunter Grass, acea perioadă despre care informaţiile vehiculate până acum au fost extrem de lacunare.

Stilul folosit este unul deosebit, iar originalitatea constă în modul în care autorul pune la îndoială o serie întreagă de amintiri, refuzându-şi sie şi refuzându-ne nouă acea siguranţă atât de caracteristică tuturor celor care au scris, la un moment dat, un volum autobiografic. Gunter Grass face din amintirile sale nişte amintiri veritabile, le conferă izul acestora şi o alură de basm, scriind o carte deosebită despre un om, fără doar şi poate, deosebit.

O carte care merită citită. Nu veţi pierde timpul.

Tandru si rece - Felix Nicolau

Ehei voinicii mosului, nu am mai trecut de multicel pe aici dar asta nu inseamna ca nu am mai citit. Printre carti de marketing si advertising s-au strecurat si: terminarea Manualului inchizitorilor, recenzia facuta de Miclowan, aici, si "Tandru si Rece" de Felix Nicolau.
Despre aceasta din urma o sa va vorbesc azi.
Pareri, impresii, nemultumiri?
Carte a secolului nostru, scrisa intr-un mod alert, incalcit, cu personaje pierdute intre ziua de ieri si cea de maine, cu intrigile actuale societatii si modul de trai atat de viu colorat si exemplificat.
Cartea prezinta 2 personaje principale: Cosmin si Leo. Unul reprezentant al binelui, celalalt reprezentant al raului. Un Adam si o Eva. Unul il ispiteste pe celalalt cu aceeasi putere de ispita ca cea a sarpelui.
Urmariri si rasturnari de situatii, studentie, angajamente, imoralitate, pedeapsa. Toate acestea sunt componente ale acestei carti.
Tandru si rece, ispititor dar inocent....
Ramane intrebarea pe tot parcursul cartii: cine e cine cu cine?
"Cine" e element principal!

Lectura placuta! :)

"Tatăl", August Strindberg

Gândindu-mă la ce-aş putea spune despre piesa "Tatăl", am constatat, în neştiinţa mea, că nu am decât cuvinte de laudă. Ceea ce nu-i OK.

O să mă feresc să v-o povestesc pentru a nu-i ştirbi din farmec în caz că doriţi s-o vedeţi, de aceea o să mă limitez la impresii.

O piesă extrem de bine jucată. Personajele au fost foarte bine interpretate, Virgil Ogăşanu face un rol de zile mari, Valeria Ogăşanu nu se lasă nici ea mai prejos (pe parcursul piesei ajunsesem s-o urăsc) iar Doru Ana se potriveşte perfect în rolul doicii.

Piesa mi s-a părut foarte bine regizată, muzica e cu adevărat sinistră iar pe parcursul întregului spectacol am avut o intensă senzaţie de apăsare, nelipsind însă acele supape, reprezentate de un umor negru şi foarte nimerit.

Piesa pare scrisă de un fin psiholog, căci anumite fenomene psihologice sunt foarte bine evidenţiate. Problemele de rol-sex, rigiditatea şi manipularea, identificarea şi fixarea în anumite roluri, nesiguranţa, complexele, proiectarea asupra copilului a unor scenarii de viaţă care mai de care mai aberante şi, într-un final, autoîmplinirea profeţiei, sunt tratate cu minuţiozitate, cu artă şi sunt puse în scenă într-un mod magistral.

Recomand această piesă tuturor iubitorilor de psihologie. Mi s-a părut relativ grea şi cu un "target" limitat, nu chiar pentru oricine.

Sentimentul patern şi nesiguranţa legată de paternitate îşi fac loc în scenă îmbrăcate în haina unui misoginism cinic.

Personajul cu care am rezonat la final şi pe care l-am îndrăgit (în măsura în care am reuşit să mă desprind de semnificaţie şi mesaj şi să mă las purtat pe braţele povestirii) a fost Bertha, un copil ideal, extrem de rezistent la bombardamentele psihice ale celor din jur şi la proiectele aberante ale celor care ar trebui să-l sprijine în a deveni un adult armonios şi liber în gândire, aşa cum şi-ar fi dorit şi tatăl.

Dar care încearcă şi el, pănă la urmă, în mod surprinzător şi pe parcursul unei scene foarte scurte, s-o includă în propriile sale scenarii de viaţă, dând cu piciorul, din punctul meu de vedere, întregului edificiu de principii cladit cu atâta suferinţă. O scenă care îmi ridică semne de întrebare.

Deşi actorii n-au interacţionat direct cu publicul, au reuşit să-i creeze acea senzaţie de apăsare şi să-l facă să se simtă integrat în acea lume apăsătoare datorită fantomelor sinistre ce se plimbau prin sală şi care accentuau într-un mod reuşit ideea universului convulsiv, crispat, plin de frustrări şi spasme.

Aşa am perceput eu piesa.

Go and see it!

Tatăl - Virgil Ogăşanu
Laura - Valeria Ogăşanu
Pastorul - Petre Lupu
octorul - Radu Amzulescu
Bertha - Anamaria Marinca, Monica Târnăcop
Doica - Doru Ana
Bunica - Domniţa Mărculescu - Constantiniu
Ema - Ruxandra Medeleanu
Muzicantul - Ionuţ Constantin
Ama - Iolanda Covaci
Fantome - Adrian Nour, Cătălin Babliuc, Alin Mihalache, Simona Ghiţă, Ioana Barbu, Oana Dicu
Regia: Cătălina Buzoianu
Scenografia: Salome Letras (Portugalia)
Muzica: Mircea Florian
Mişcare scenică: Mălina Andrei

Pe tocuri

Sublim, superb, diplomat, acid.
Cu aceste 4 cuvinte as caracteriza aceasta carte. De ce? Pentru ca abordeaza probleme spinoare intr-o maniera de "piarista" deplina. Cu un spirit iesit din comun al artisticului, cu jocuri de cuvinte si fraze, plasate strategic in promozitii pline de inteles.
Carte care citita putin printre randuri ofera o perspectiva larga asupra credintelor si conceptiilor autoarei, asupra lucrurilor.
Limbajul sau mi se pare total iesit din comun. Nu e necesar un dex pentru a-l intelege dar nu e nici unul banal. Nu are nevoie de cuvinte mari pentru a se ridica si nici de cuvinte mici pentru a fi inteleasa.
Carte scrisa de un comunicator de exceptie, carte care stimuleaza, motiveaza, invata.
Acea "spalare de creier" dulce si profunda.

Acum inteleg de ce "pe tocuri".

"Cafeneaua"

Teatru. Superb. De excepţie.

Am mers astăzi la teatru. "Cafeneaua" de Sam Bobrik şi Ron Clark.

Cu Dana Dogaru, Emilia Popescu şi genialul Horaţiu Mălăele. Nişte actori extrordinari care au jucat pe măsura renumelui de care se bucură, mai ales Horaţiu Mălăele care m-a lăsat pur şi simplu cu gura căscată.

Nu sunt un specialist în teatru, ba chiar dimpotrivă. Mare lucru nu pot să vă spun. Decât că mi-a plăcut enorm, am râs cu hohote deşi situaţiile interpretate erau nu doar comice, ci şi tragice. Un tragi-comic extrem de reuşit.

E un spectacol despre viaţă, despre visuri şi idealuri, despre ideea de singurătate şi nerealizare, despre lupta cu sorţii potrivnici şi despre împăcare. Un spectacol în care tragicul e evidenţiat într-un mod extraordinar iar comicul reuşeşte să facă sala să răsune în hohotele de râs ale spectatorilor.

Mai multe nu doresc să vă spun. La aşa un spectacol, orice vorbe venite din partea mea n-ar face decât să-i ştirbească din farmec...

Teatru - Mascariciul

Pentru ca am vazut aceasta piesa acum aproximativ o saptamana si tot spun ca vorbesc despre ea, dar fiind prinsa cu manualele de publicitate(vezi post-ul anterior) nu reusesc.
Piesa in 2 personaje:
Vasili Vasilici Svetlovidov - Horaţiu Mălăele
Nikita Ivanici - Niculae Urs.
"Măscăriciul este un eveniment teatral de suflet pentru orice spectator, chiar şi pentru acela care calcă rar prin teatre. Nu îl va putea uita multă vreme, îl va amuza copios, dar şi impresiona, privind altfel actorii şi viaţa lor".
Cu adevarat o piesa impresionanta pentru ca, "citind" printre randuri, privind mai departe de umorul debordant transmis de Malaiele, se vede viata actorilor. Acea viata adevarata, imbracata de multe ori in zdrente si in mese ca aceea din piesa. Pentru a ma face inteleasa exista o bucata in care Vasili si Nichita iau o masa imaginativa....mimand degustarea mancarurilor alese si a alcolului rafinat.
Chiar si partea in care Nichita este invatat cum sa joace prezinta destul de dur realitatea. A fi actor inseamna mai mult decat retinerea replicilor. Presupune gratie si coordonare, repetitii infinite pe aceeasi bucata, fler, si acel dar pe care il au putini, darul de a trece peste problemele cotidiene si de a se transpune in pielea personajului lor!
O piesa cu adevarat exceptionala. O recomand cu caldura tuturor iubitorilor de teatru (sau nu).


pentru ca si ei sunt alaturi de actori:

Regia: Horaţiu Mălăele
Decorul: Nina Brumuşilă
Costumele: Adriana Popa
Muzica: George Marcu
Dramatizarea şi adaptarea scenică: Niculae Urs şi Horaţiu Mălăele

Publicitate

Ultima carte pe care am citit-o a fost aceasta. Din pacate nu ii gasesc poza cu coperta pe net.
Autor Dan Petre si Mihaela Nicola. Manual al Facultatii SNSPA (Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative).
Pentru cei pasionati de publicitate o consider o lectura usoara dar foarte utila. Am fost fericita sa gasesc un manual pe care chiar il poti intelege si care ajuta intr-o foarte mare masura.
Deoarece e greu sa fac recenzie sau sa vorbesc prea mult despre un manual, il recomand celor care au proiecte, care sunt curiosi si vor sa invete despre cum trebuie conceputa o reclama, care sunt pasii de urmat, etc, despre activitatea dintr-o firma de publicitate si departamentele existente in una. :)
Lectura placuta pasionatilor de marketing :D! in special Miclowan :))

"Despre eroi şi morminte", Ernesto Sabato

E foarte interesant faptul că eu, tu şi el citim aceeaşi carte, dar eu văd în ea ceva, tu vezi altceva iar el ne poate contrazice, aducând argumente chiar şi din categoria celor imbatabile.

Eu am văzut în "Despre eroi şi morminte" o carte a contradicţiilor dintre nimic şi totul, dintre mizerie şi măreţie, dintre o haină ponosită şi o uniformă de grenadier cu un coif înalt, toate acestea învârtindu-se într-un cerc halucinant al determinismelor. Eroismul şi gloria se vor îndrepta ca nişte somnambuli spre mizerie şi morminte, iar mizeria şi sărăcia purtate cu demnitate conferă tuturor fiinţelor o notă de eroism.

Trecutul glorios şi zbuciumat este dezgropat din mormintele în care a fost îngropat de vreme. "Despre eroi şi morminte" este o carte în care istoria naţională se împleteşte cu cea familială şi cu prezentul cenuşiu şi tulbure. Radiografia Argentinei e realizată cu minuţiozitatea unui specialist, iar negativul nu este deloc îmbucurător.

E o carte "a decăderii", după cum au spus unii, însă eu aş afirma că e o carte a decăderii printr-o înălţare nemaiîntâlnită, o înălţare până în straturile superioare ale atmosferei, acolo unde nu mai poţi respira, unde te bântuie demonii pământului şi de unde te prăbuşeşti sufocat şi apăsat de povara unei istorii zbuciumate.

E o carte a destinului, o carte a nebuniei şi a personalităţilor distructive şi autodistructive, o carte în care răul din oameni şade lângă puritatea cea mai desăvârşită în interiorul aceleiaşi fiinţe.

Sabato e unul din cei mai buni sciitori pe care i-am "întâlnit", un psiholog extrem de fin, căci numai un geniu al psihologiei şi al literaturii ar fi putut să scrie acea faimoasă "Dare de seamă despre orbi", acel jurnal extraordinar de reuşit al unui paranoic, sau ar fi putut să descrie cu atâta exactitate, realism şi sensibilitate suferinţele lui Martin din ultimul capitol al romanului.

Sabato e un creator de geniu, ideile se întrepătrund într-un mod inedit şi crează imagini unice prin profunzimea şi patologicul lor.

Cei mai mulţi au fost fermecaţi de acea "Dare de seamă despre orbi". E genială, însă eu mă plec mai mult înspre ultimul dintre capitole, "Un Dumnezeu necunoscut", deşi fără îndoială că nu e nimerit să facem o asemenea disecţie a romanului de genul "iată, acest capitol e mai bun decât celelalte"...

Citiţi acest roman. Vă va ajuta să înţelegeţi mai bine şi "Abaddon exterminatorul". Despre acesta, însă, cu altă ocazie.

Later edit: Din dorinţa de a nu-i conferi cărţii lui Sabato izul unei opere ce poate fi foarte uşor încadrată într-o categorie, am omis intenţionat să menţionez faptul că tema abordată cu predilecţie în opera scriitorului argentinian este cea a orbirii (tratată şi de Canetti sau Saramago în literatură, Victor Brauner în pictură etc.). Dar, în urma unei discuţii cu miclowan, mi-am dat seama c-am comis o regretabilă greşeală, menţionarea acelui fapt putând ajuta în înţelegerea operei în ansamblul său sau putând să-i confere o anumită nuanţă ce n-ar trebui deloc neglijată.

Totul despre sex - Candace Bushnell

Asta a fost unul dintre cadourile pe care le-am primit atunci cand am facut 20 de ani....Asa ca, avand in vedere ca era cadou m-am apucat frumusel de citit.

Nu stiu sigur daca e una dintre cartile care merita postate pe magaroi. Este mai mult sau mai putin un ghid de relatie. E scrisa pe principiul filmului numai ca aici, este mult mai greu sa urmaresti toate personajele din povestioare.

Mr Big exista si nu este diferit de cel din film. "Relatiile" sunt la fel de lipsite de importanta si femeile sunt foarte de succes.

Nu pot trage neaparat concluzii sau lectii de viata. E o carte cu o lectura placuta, amuzanta si ce mi-a placut foarte mult e ironia care e prezenta. Citind si uitandu-te in jur poti recunoaste prieteni, vecini (cu un exercitiu de imaginatie binenteles adaptandu-i).....

Lectura placuta!!! (p.s. nush d c dar am impesia ca e mai mult o carte d gagici :P)

Adevar, minciuna si advertising Jon Steel

De multa vreme tot spun ca postez si tot nu ma tin de cuvant asa ca revin in forta :)
Uite o carte pe care am savurat-o litera cu litera si nu odata :). am revenit la ea de fiecare data cand am avut cate un proiect pe tema advertising la facultate.
Daca ai fost vre-odata tentat de lumea publicitatii o sa iti placa sigur cartea asta.
Pe scurt John Steel (autorul) descrie in primul rand cum a ajuns copywriter.
Cartea prezinta o fata mai putin cunoscuta a advertisingului, campanii de un succes incredibil si felul in care au fost concepute acestea.
Printre lucurile pe care le-am retinut a fost acela de a incerca sa "ies din cutie", un om de publicitate trebuie sa invete sa se puna in pielea consumatorului, sa vada dincolo de linia orizontului sau, in cele mai multe cazuri sa se uite exact langa el pentru a gasi rezolvarea problemelor.
Nu pot sa vorbesc despre aceasta carte fara sa nu precizez superba campanie "Got milk?". cei care ma cunosc sunt deja plictisiti de cat am vorbit despre ea, oricand, oricum, oriunde.
E una dintre campaniile simple si geniale. A pronit pe plan local si a ajuns sa fie cunoscuta la nivel mondial. A facut inconjurul lumii si chiar a determinat oamenii sa consume mai mult lapte decat o faceau pana la acel moment.
O intrebare simpla si concisa: got milk? mie mi se pare genial! :)

Cartea in sine e scrisa interesant si un lucru foarte dragut prezent la sfarsitul cartii e lista de multumiri. Steel spune la sfarsitul paginilor in care multumeste: "daca lista de mai sus pare exagerata, nu ma judecati. nu ai prea multe ocazii in viata sa spui "multumesc" celor care chiar au contat pentru tine." frumos!

Nu sunt prea buna la facut recenzii la carti dar, avand in vedere ca treci pe langa advertising in fiecare zi merita sa o citesti. e scoasa de editura Brandbuilders si am inteles ca si-au marit preturile asa ca pot sa ti-o imprumut! :)

Lectura placuta si nu uitati oamenii din marketing si mai ales advertising sunt in primul rand oameni!

"Intermitenţele morţii", Jose Saramago

După cum bine v-aţi obişnuit, găsiţi impresiile personale despre carte şi aici.

O carte scrisă la 83 de ani de o minte lucidă, c-un umor caracteristic lui Saramago şi-o ironie cum numai în operele sale poţi întâlni.

O carte genială din punctul meu de vedere. O carte care abordează o temă inedită şi într-un mod inedit.

Moartea „moare”. Îşi suspendă activitatea, apoi revine şi instituie o nouă regulă: anunţarea decesului cu opt zile înainte. Ce evenimente şi ce complicaţii ar putea izvorî dintr-o asemena situaţie?

Reacţia societăţii este descrisă c-o fineţe şi-o luciditate rar întâlnite în literatură şi niciun aspect nu pare să lipsească din cadrul romanului.

Sunt subliniate aspecte cărora le dă aerul de a fi evidente. Apariţia mafiei este inerentă oricărei situaţii de criză, căci „uneori statul nu are altă soluţie decât să găsească în afară pe cineva care să-i facă treburile murdare”, iar clasa politică este ironizată într-un mod evident, alături de cei care „pun botul” la discursurile care nu spun absolut nimic concret. Pentru că „fiecare popor are guvernul pe care-l merită”.

Urmărind reacţiile societăţii la capriciile morţii (Saramago subliniază inventivitatea oamenilor care nu cunoaşte limite), nu se poate să nu ne gândim că situaţia reală este de departe cea perfectă, din toate punctele de vedere.

Autorul trece dincolo de urmărirea reacţiei societăţii şi ne transmite idei de o fineţe aproape desăvârşită, făcând referiri la umanitate în general, ea nefiind reprezentată doar de cei vii, ci şi de cei morţi, doar aşa putând fi privită ca un tot absolut.

Fiecare om îşi imaginează propria figură într-un portret în care se regăsesc, de fapt, toţi semenii săi. Căci, în esenţă, oamenii se aseamănă enorm între ei, vieţile lor au o transpunere ritmică şi melodică, obişnuită sau extraordinară, prin tragica ei scurtime, prin luciditatea ei disperată, şi întotdeauna va rămâne ceva de spus.

Biserica este, spre deliciul meu, ironizată într-un mod ce nu lasă drept de apel, manifestându-se chiar şi prin ideea conform căreia dumnezeu (scrierea fără majusculă îi aparţine lui Saramago) şi moartea sunt două feţe ale aceleiaşi monede şi, cu toate acestea, nu dumnezeu este cel care ne acordă constant atenţie, ci moartea.

Apare o idee extrem de interesantă, aceea conform căreia există trei tipuri de moarte, cea a oamenilor nefiind decât una dintre ele, iar motivul scrierii fără majusculă a numelui morţii personificate este acela de a sugera ideea de „entitate” ce se regăseşte-n toate şi faptul că-n cele mai mari dezastre e incapabilă să împiedice viaţa să continue. Moartea e cea absolută.

Deşi sună paradoxal, moartea face parte din viaţă iar oamenii dau dovadă de o mare ignoranţă până în momentul în care ea îşi face apariţia. Însă, privind-o fără falsă „îmbrăcăminte”, moartea nu este nicidecum atât de înspăimântătoare. Este, poate, pe nedrept judecată într-atât de aspru, căci, fără niciun ajutor „din afară”, moartea a ucis mult mai puţin decât omul. Moartea suntem noi.

Nimeni nu poate scăpa de moarte, iar cine sapă groapa altuia, cade el în ea, preşedintele pompelor funebre murind de infarct miocardic. Însă nu există regulă fără excepţie: moartea nu reuşeşte să-l omoare pe violoncelist! Poate pentru că el e întruchiparea artei, iar arta este nemuritoare?

Moartea se îndrăgosteşte de violoncelist, căci dragostea apare cu predilecţie pentru cel pe care nu îl poţi avea şi, pe deasupra, până şi moartea se poate îndrăgosti de artă. Bucuria, unitatea între oameni, prietenia, iubirea, toate acestea îi rezistă morţii şi trec dincolo de ea.

Dragostea morţii pentru artist este zugrăvită într-o manieră ce m-a lăsat fără cuvinte, şi, pentru a nu ieşi din idee, pot afirma că autorul crează imagini ce pot rezista morţii. Tabloul este pur şi simplu extraordinar, iar moartea este umanizată şi trimisă în normal, aşa cum ar trebui să fie privită de fapt...

Contrar unor opinii, finalul mi se pare surprinzător, iar faptul că „Intermitenţele morţii” este sau nu un roman circular, mi se pare neimportant şi oarecum irelevant. Tind să cred, insă, că romanul nu este circular, deşi fraza de sfârşit te trimite fără să vrei cu gandul înapoi şi te face să-l revizualizezi. Dar, deşi „a doua zi nu a murit nimeni”, de data aceasta moartea este printre noi, amorezată şi umanizată, iar motivele pentru care nu mai ucide sunt cu totul altele...

"Şoareci şi oameni", John Steinbeck

Găsiţi impresiile despre carte şi pe-aici pe undeva.

"Şoareci şi oameni". Un roman subţire ca şi conţinut, dar bogat în simboluri şi în înţelesuri, un roman pe care îl termini de citit fără să-ţi dai seama. Om fiind, am păreri, de aceea afirm că "Şoareci şi oameni" nu se ridică la nivelul lui "La răsărit de Eden", dar nici departe nu-i. E o carte care merită citită.

Nu tratează conflictul social, ci se preocupă de camaraderia care rezistă, în ciuda faptului că partenerii se aseamănă extrem de puţin iar mediul în care se află este unul ostil. Tratează visul realizării, al propriului univers, acela de a stăpâni un petic de pământ, de a avea propria casă, de a încheia cu munca de colo-colo şi de a te statornici într-un loc pe care sa-l construieşti după bunul tău plac. Tratează tema rasismului, însă nu foarte pregnant, şi o suceşte puţin, expunându-ne-o prin ochii unui negru care are un univers numai al său în care nu-i primeşte pe albi, ca unic răspuns la ostilitatea acestora.

Universul romanului este dominat de masculinitate, femeia fiind întruchiparea relaţiei carnale şi a forţei capabile să distrugă orice, în frunte cu "visul agrarian" de care am pomenit mai sus. Ceea ce reuşeşte, în final, să facă, iar misoginismul autorului mi se pare a fi departe de "a da rău" în construirea acelei lumi austere, spartane, aş putea spune prin excelenţă masculine.

Planurile măreţe nu valorează mai mult decât un şoarece lesne de strivit în urma unor circumstanţe în aparenţă aleatorii, dar guvernate, de undeva de sus, de senzaţii, de biologic, net mai puternice şi trecând dincolo de raţionalitatea şi convingerea omului. Iar unde raţionalitatea dă greş, biologicul trebuie acceptat de la sine, el existând fie că-l admitem noi sau nu, ceea ce conferă romanului un iz de amoralitate care, cel puţin la mine, a prins şi pe care am încercat s-o înţeleg.

Existenţa nu este nici morală, nici amorală, ea pur şi simplu există şi, trecând de jocurile de cuvinte, nu se poate să nu aderăm la idee, perfect simbolizată de Slim, cel care se limitează la ceea ce există, fără frustrări, fără vise irealizabile, într-un prezent pe care-l acceptă în totalitatea sa. Este un roman controlat de un simţ al realităţii ieşit din comun, cu descrieri condensate şi sugestive, fără vorbe de prisos şi, pentru a forţa o figură de stil, afirm că, citindu-l, am avut impresia unui roman tăiat cu barda într-o încercare, nicidecum nereuşită, de a întruchipa strictul necesar.

Lectură plăcută!