Totul despre sex - Candace Bushnell

Asta a fost unul dintre cadourile pe care le-am primit atunci cand am facut 20 de ani....Asa ca, avand in vedere ca era cadou m-am apucat frumusel de citit.

Nu stiu sigur daca e una dintre cartile care merita postate pe magaroi. Este mai mult sau mai putin un ghid de relatie. E scrisa pe principiul filmului numai ca aici, este mult mai greu sa urmaresti toate personajele din povestioare.

Mr Big exista si nu este diferit de cel din film. "Relatiile" sunt la fel de lipsite de importanta si femeile sunt foarte de succes.

Nu pot trage neaparat concluzii sau lectii de viata. E o carte cu o lectura placuta, amuzanta si ce mi-a placut foarte mult e ironia care e prezenta. Citind si uitandu-te in jur poti recunoaste prieteni, vecini (cu un exercitiu de imaginatie binenteles adaptandu-i).....

Lectura placuta!!! (p.s. nush d c dar am impesia ca e mai mult o carte d gagici :P)

Adevar, minciuna si advertising Jon Steel

De multa vreme tot spun ca postez si tot nu ma tin de cuvant asa ca revin in forta :)
Uite o carte pe care am savurat-o litera cu litera si nu odata :). am revenit la ea de fiecare data cand am avut cate un proiect pe tema advertising la facultate.
Daca ai fost vre-odata tentat de lumea publicitatii o sa iti placa sigur cartea asta.
Pe scurt John Steel (autorul) descrie in primul rand cum a ajuns copywriter.
Cartea prezinta o fata mai putin cunoscuta a advertisingului, campanii de un succes incredibil si felul in care au fost concepute acestea.
Printre lucurile pe care le-am retinut a fost acela de a incerca sa "ies din cutie", un om de publicitate trebuie sa invete sa se puna in pielea consumatorului, sa vada dincolo de linia orizontului sau, in cele mai multe cazuri sa se uite exact langa el pentru a gasi rezolvarea problemelor.
Nu pot sa vorbesc despre aceasta carte fara sa nu precizez superba campanie "Got milk?". cei care ma cunosc sunt deja plictisiti de cat am vorbit despre ea, oricand, oricum, oriunde.
E una dintre campaniile simple si geniale. A pronit pe plan local si a ajuns sa fie cunoscuta la nivel mondial. A facut inconjurul lumii si chiar a determinat oamenii sa consume mai mult lapte decat o faceau pana la acel moment.
O intrebare simpla si concisa: got milk? mie mi se pare genial! :)

Cartea in sine e scrisa interesant si un lucru foarte dragut prezent la sfarsitul cartii e lista de multumiri. Steel spune la sfarsitul paginilor in care multumeste: "daca lista de mai sus pare exagerata, nu ma judecati. nu ai prea multe ocazii in viata sa spui "multumesc" celor care chiar au contat pentru tine." frumos!

Nu sunt prea buna la facut recenzii la carti dar, avand in vedere ca treci pe langa advertising in fiecare zi merita sa o citesti. e scoasa de editura Brandbuilders si am inteles ca si-au marit preturile asa ca pot sa ti-o imprumut! :)

Lectura placuta si nu uitati oamenii din marketing si mai ales advertising sunt in primul rand oameni!

"Intermitenţele morţii", Jose Saramago

După cum bine v-aţi obişnuit, găsiţi impresiile personale despre carte şi aici.

O carte scrisă la 83 de ani de o minte lucidă, c-un umor caracteristic lui Saramago şi-o ironie cum numai în operele sale poţi întâlni.

O carte genială din punctul meu de vedere. O carte care abordează o temă inedită şi într-un mod inedit.

Moartea „moare”. Îşi suspendă activitatea, apoi revine şi instituie o nouă regulă: anunţarea decesului cu opt zile înainte. Ce evenimente şi ce complicaţii ar putea izvorî dintr-o asemena situaţie?

Reacţia societăţii este descrisă c-o fineţe şi-o luciditate rar întâlnite în literatură şi niciun aspect nu pare să lipsească din cadrul romanului.

Sunt subliniate aspecte cărora le dă aerul de a fi evidente. Apariţia mafiei este inerentă oricărei situaţii de criză, căci „uneori statul nu are altă soluţie decât să găsească în afară pe cineva care să-i facă treburile murdare”, iar clasa politică este ironizată într-un mod evident, alături de cei care „pun botul” la discursurile care nu spun absolut nimic concret. Pentru că „fiecare popor are guvernul pe care-l merită”.

Urmărind reacţiile societăţii la capriciile morţii (Saramago subliniază inventivitatea oamenilor care nu cunoaşte limite), nu se poate să nu ne gândim că situaţia reală este de departe cea perfectă, din toate punctele de vedere.

Autorul trece dincolo de urmărirea reacţiei societăţii şi ne transmite idei de o fineţe aproape desăvârşită, făcând referiri la umanitate în general, ea nefiind reprezentată doar de cei vii, ci şi de cei morţi, doar aşa putând fi privită ca un tot absolut.

Fiecare om îşi imaginează propria figură într-un portret în care se regăsesc, de fapt, toţi semenii săi. Căci, în esenţă, oamenii se aseamănă enorm între ei, vieţile lor au o transpunere ritmică şi melodică, obişnuită sau extraordinară, prin tragica ei scurtime, prin luciditatea ei disperată, şi întotdeauna va rămâne ceva de spus.

Biserica este, spre deliciul meu, ironizată într-un mod ce nu lasă drept de apel, manifestându-se chiar şi prin ideea conform căreia dumnezeu (scrierea fără majusculă îi aparţine lui Saramago) şi moartea sunt două feţe ale aceleiaşi monede şi, cu toate acestea, nu dumnezeu este cel care ne acordă constant atenţie, ci moartea.

Apare o idee extrem de interesantă, aceea conform căreia există trei tipuri de moarte, cea a oamenilor nefiind decât una dintre ele, iar motivul scrierii fără majusculă a numelui morţii personificate este acela de a sugera ideea de „entitate” ce se regăseşte-n toate şi faptul că-n cele mai mari dezastre e incapabilă să împiedice viaţa să continue. Moartea e cea absolută.

Deşi sună paradoxal, moartea face parte din viaţă iar oamenii dau dovadă de o mare ignoranţă până în momentul în care ea îşi face apariţia. Însă, privind-o fără falsă „îmbrăcăminte”, moartea nu este nicidecum atât de înspăimântătoare. Este, poate, pe nedrept judecată într-atât de aspru, căci, fără niciun ajutor „din afară”, moartea a ucis mult mai puţin decât omul. Moartea suntem noi.

Nimeni nu poate scăpa de moarte, iar cine sapă groapa altuia, cade el în ea, preşedintele pompelor funebre murind de infarct miocardic. Însă nu există regulă fără excepţie: moartea nu reuşeşte să-l omoare pe violoncelist! Poate pentru că el e întruchiparea artei, iar arta este nemuritoare?

Moartea se îndrăgosteşte de violoncelist, căci dragostea apare cu predilecţie pentru cel pe care nu îl poţi avea şi, pe deasupra, până şi moartea se poate îndrăgosti de artă. Bucuria, unitatea între oameni, prietenia, iubirea, toate acestea îi rezistă morţii şi trec dincolo de ea.

Dragostea morţii pentru artist este zugrăvită într-o manieră ce m-a lăsat fără cuvinte, şi, pentru a nu ieşi din idee, pot afirma că autorul crează imagini ce pot rezista morţii. Tabloul este pur şi simplu extraordinar, iar moartea este umanizată şi trimisă în normal, aşa cum ar trebui să fie privită de fapt...

Contrar unor opinii, finalul mi se pare surprinzător, iar faptul că „Intermitenţele morţii” este sau nu un roman circular, mi se pare neimportant şi oarecum irelevant. Tind să cred, insă, că romanul nu este circular, deşi fraza de sfârşit te trimite fără să vrei cu gandul înapoi şi te face să-l revizualizezi. Dar, deşi „a doua zi nu a murit nimeni”, de data aceasta moartea este printre noi, amorezată şi umanizată, iar motivele pentru care nu mai ucide sunt cu totul altele...

"Şoareci şi oameni", John Steinbeck

Găsiţi impresiile despre carte şi pe-aici pe undeva.

"Şoareci şi oameni". Un roman subţire ca şi conţinut, dar bogat în simboluri şi în înţelesuri, un roman pe care îl termini de citit fără să-ţi dai seama. Om fiind, am păreri, de aceea afirm că "Şoareci şi oameni" nu se ridică la nivelul lui "La răsărit de Eden", dar nici departe nu-i. E o carte care merită citită.

Nu tratează conflictul social, ci se preocupă de camaraderia care rezistă, în ciuda faptului că partenerii se aseamănă extrem de puţin iar mediul în care se află este unul ostil. Tratează visul realizării, al propriului univers, acela de a stăpâni un petic de pământ, de a avea propria casă, de a încheia cu munca de colo-colo şi de a te statornici într-un loc pe care sa-l construieşti după bunul tău plac. Tratează tema rasismului, însă nu foarte pregnant, şi o suceşte puţin, expunându-ne-o prin ochii unui negru care are un univers numai al său în care nu-i primeşte pe albi, ca unic răspuns la ostilitatea acestora.

Universul romanului este dominat de masculinitate, femeia fiind întruchiparea relaţiei carnale şi a forţei capabile să distrugă orice, în frunte cu "visul agrarian" de care am pomenit mai sus. Ceea ce reuşeşte, în final, să facă, iar misoginismul autorului mi se pare a fi departe de "a da rău" în construirea acelei lumi austere, spartane, aş putea spune prin excelenţă masculine.

Planurile măreţe nu valorează mai mult decât un şoarece lesne de strivit în urma unor circumstanţe în aparenţă aleatorii, dar guvernate, de undeva de sus, de senzaţii, de biologic, net mai puternice şi trecând dincolo de raţionalitatea şi convingerea omului. Iar unde raţionalitatea dă greş, biologicul trebuie acceptat de la sine, el existând fie că-l admitem noi sau nu, ceea ce conferă romanului un iz de amoralitate care, cel puţin la mine, a prins şi pe care am încercat s-o înţeleg.

Existenţa nu este nici morală, nici amorală, ea pur şi simplu există şi, trecând de jocurile de cuvinte, nu se poate să nu aderăm la idee, perfect simbolizată de Slim, cel care se limitează la ceea ce există, fără frustrări, fără vise irealizabile, într-un prezent pe care-l acceptă în totalitatea sa. Este un roman controlat de un simţ al realităţii ieşit din comun, cu descrieri condensate şi sugestive, fără vorbe de prisos şi, pentru a forţa o figură de stil, afirm că, citindu-l, am avut impresia unui roman tăiat cu barda într-o încercare, nicidecum nereuşită, de a întruchipa strictul necesar.

Lectură plăcută!

Ce cărţi mi-au plăcut

Stând în pat dis de dimineaţă şi privind în sus, mi-am adus aminte de o leapşă care circula prin blogosferă acu' nu demult, de te punea să faci un top zece al cărţilor pe care le-ai citit şi care ţi-au plăcut cel mai mult. Şi uite aşa am observat că oameni pe care-i consideram cât se poate de rafinaţi şi-au dat cu firma-n cap.

Şi de ce să-i las doar pe ei să-şi dea cu firma-n cap şi să nu-mi dau şi eu? Abia aştept comentarii inflamate şi categorizări de genul "eşti prost!" pentru că subiectul "carte" este atât de subiectiv (văd că-s în mare formă azi şi-mi ies şi jocuri de cuvinte)...

Vă las pe voi să descoperiţi cărţile, n-o să mă apuc acum să fac rezumate şi să ucid orice plăcere de a citi. Sunt puse într-o ordine anume, însă nu pot sa spun că, de exemplu, cartea de pe locul cinci mi-a plăcut în mod obligatoriu mai mult decât cartea de pe locul şase, şapte sau opt.

Prin urmare, iată cărţile.

1. "Cel mai iubit dintre pământeni", Marin Preda;
2. "Crimă şi pedeapsă", Dostoievski;
3. "Evanghelia dupa Isus Cristos", Jose Saramago;
4. "Eseu despre orbire", Jose Saramago;
5. "Viaţa cea nouă", Orhan Pamuk;
6. "La răsărit de Eden", John Steinbeck;
7. "Fraţii Karamazov", Dostoievski;
8. "Mă numesc Roşu", Orhan Pamuk;
9. "Toamna patriarhului", Gabriel Garcia Marquez;
10. "1984", George Orwell.

Şi-ar mai fi o mulţime de cărţi care m-au impresionat şi pe care le-am citit cu plăcere. Şi care, pe nedrept, nu au fost pomenite în top zece dar pe care le pomenesc acum.

"Zgomotul şi furia", William Faulkner;
"Numele trandafirului", Umberto Eco;
"Împăratul muştelor", William Golding;
"Moromeţii" + "Marele singuratic", Marin Preda;
"Fortăreaţa albă", Orhan Pamuk;
"Lupul de stepă", Herman Hesse;
"Un veac de singurătate", Gabriel Garcia Marquez.

Şi, de ce nu, cărţi mult mai uşor de înţeles, dar care n-ar merita să nu fie pomenite, datorită stilului în care au fost scrise şi atmosferei pe care o crează într-un mod atât de sugestiv...

"Quo Vadis", Henryk Sienkiewicz;
"Maytrei", Mircea Eliade;
"Pe frontul de vest nimic nou", Erich Maria Remarque;
"Trei camarazi", Erich Maria Remarque;
"Papillon", Henri Charrière (deşi îmi propusesem să nu scap francezi pe-aici ca să nu stric cumva monopolul acestora în inimile domnişoarelor înamorate... );
"Oraşul şi câinii", Mario Vargas Llosa.

Ca să nu se supere domnişoarele, fac anunţul următor: la clasicii francezi încă n-am ajuns, prin urmare nu neg infima posibilitate de a-mi fi şi mie pe plac un francez într-o bună zi, în afară de Dumas care merită tot respectul pentru că m-a fermecat destul, dar la vremea lui...

Oricum, în mod sigur am omis cărţi bune pe care le-am citit. Îmbătrânesc şi-ncep să uit.

Hai, la citit cu voi! Lectură plăcută!

Mitch Albom-Marti Cu Morrie

Stand si privind in gol la biblioteca in cautarea unei carti (mai ceva k insetatul in desert) am dat peste aceasta! Nu stiu sigur ce m-a atras (mai rasfoisem vreo 10 pana sa ajung la ea)! Cred ca m-a captivat de la primul rand!
Scuzati daca nu o sa excelez dar nu am mai facut de multicel o recenzie la o carte!
Subiectul este unul tragic: unul dintre acei mari profesori se imbolnaveste de o boala care ii paralizeaza trupul de la picioare in sus.
In loc sa se planga si sa dispere acest profesor il "antreneaza" pe elevul sa preferat din facultate pentru batalia cu viata, cu dragostea, cu succesul dar mai ales cu moartea.
Doua citate care mi-au placut mult: "fara dragoste suntem pasari cu aripile frante" si "daca ai cazut la pat, esti mort".
In timpul "antrenamentelor" sunt discutate probleme existentiale cu care generatia noastra se confrunta din ce in ce mai mult:
1. cariera. Multi dintre noi uita ca mai exista si altceva in afara de ea. Ne pierdem in multinationale, alergam
dupa faima si bani, uitam cine suntem si de unde venim.
2. familia si ce mai inseamna ea, ce ar trebui sa insemne si care sunt principalele coordonate pentru o relatie de succes.
3. moartea...este subliniat faptul ca trebuie sa invatam sa acceptam si moartea pentru ca si ea, este parte din viata.
4. emotiile. oamenilor le e frica sa isi exprime emotiile. de cele mai multe ori nici in intimitate nu se lasa coplesiti de ele, fiindu-le rusine de slabiciunile lor.
ei, ma opresc aici cu enumerarea capitolelor pentru ca nu vreau sa dezvalui toate secretele.
eu o recomand pentru ca e dragutza si chiar atinge puncte sensibile, e plina de maxime, cugetari si aforisme, si e una din acele carti de relaxare pe care o retii usor si pe care o savurezi.

Acestea fiind spuse va doresc lectura placuta!

"Fortăreaţa albă", Orhan Pamuk

Am resimţit o mare bucurie citind încă o carte a acestui mare scriitor turc, Orhan Pamuk, care este nu doar cel mai cunoscut, dar şi cel mai controversat scriitor al ţării sale.

Tradus în peste patruzeci de limbi, Pamuk a obţinut o serie întreagă de premii de mare prestigiu culminând cu decernarea Premiului Nobel pentru Literatură în 2006.

În marea majoritate a operelor sale scrise într-un stil extrem de fin, subtil şi inconfundabil este preocupat cu preponderenţă de ideea influenţelor reciproce dintre Orient şi Occident, de impacturile culturale pe care le au cele două civilizaţii una asupra celeilalte, idee ce a suscitat interesul oamenilor de-a lungul istoriei şi poate că acum mai mult decât oricând...

Într-o epocă plină de viaţă şi de culoare - mijlocul secolului al XVII-lea - un învăţat veneţian este luat prizonier de către turci şi devine sclavul celui ce în carte poartă numele de Hogea (Învăţătorul), doi oameni foarte asemănători la chip şi ale căror destine se alipesc unul de altul, dând naştere unui joc al minţii de o mare profunzime, relatat cu foarte multă măiestrie de către Pamuk.

Însă, după cum afirmă autorul însuşi, distincţia Orient - Occident nu constituie subiectul "Fortăreţei albe" spre dezamăgirea mea care am văzut tot timpul în cele două personaje principale pe reprezentanţii celor două tipuri de civilizaţii mai sus amintite, fascinate una de cealaltă şi, totuşi, atât de asemănătoare.

Dilemele identitare ale celor doi eroi puşi acum unul lângă altul fac ca întrebarea "De ce eu sunt eu?" să capete o forţă nemaiîntâlnită nu doar în mintea celor două personaje, dar şi în literatura universală, secondată fiind de ideea obsedantă a construirii unei noi arme nemaivăzute, simbolul dorinţei umane de a razbate în viaţă şi de a le fi celorlalţi pildă.

Cine se întreabă ce reprezintă titlul, va afla că "Fortăreaţa albă" este acea cetate leşească ce nu a putut fi cucerită de către turci nici după îndelungi asedii, simbolizând (în opinia mea) ideea de ţel pe care nu-l poţi îndeplini, oricâtă râvnă ai depune pentru atingerea lui. Este acel ceva măreţ, de dincolo, dar pe care nu-l vei atinge fără a da dovadă, în prealabil, de maturitate din toate punctele de vedere. Sau poate că reprezintă, totuşi, însăşi maturitatea.

O altă idee ce se desprinde în mod distinct din carte este aceea că ceea ce se cuvine să facem este să căutăm uimitorul şi misteriosul în lumea din jur şi nu exclusiv în noi înşine, căci altfel singura cale pe care putem să o apucăm e cea spre nefericire, asemeni eroilor lui Pamuk care nu îndurau să fie ei înşişi şi dorindu-şi, mereu, să fie altcineva. Motiv pentru care, într-un final, se substituie unul altuia definitiv, Hogea ia drumul Veneţiei iar creştinul devine Hogea cu toate implicaţiile ce izvorăsc de aici...

Sfârşitul mi se pare, însă, dătător de speranţă pentru minţile celor doi eroi, vă voi lăsa însă pe voi să-l descoperiţi. În speranţa că v-am convins întrucâtva, vă urez lectură plăcută!

Găsiţi articolul şi pe Blogul Puişorului Cufurit.

"Bastarda Istanbulului", Elif Shafak

La aparat nu e marmota, ci Puişorul cufurit care a terminat de citit o carte, uite-acu' zece minute, şi doreşte să vă vorbească foarte pe scurt despre ea, din puctul său de vedere şi prin prisma minţii lui de om incapabil să nu interpreteze.

Este vorba despre cartea scrisă de Elif Shafak, „Bastarda Istanbulului”. E o carte a cărei idee mi se pare mai mult decât O.K., o carte în care scriitoarea işi asumă trecutul destul de violent al ţării sale (Turcia). Ea nu neagă, ci acceptă şi recunoaşte genocidul armean din 1915, acest măr al discordiei dintre turci şi armeni chiar şi în zilele noastre. Ca urmare a acestui fapt, este dată în judecată de către statul turc pentru „insultă la adresa Turciei” (asemeni marelui scriitor Orhan Pamuk care a admis existenţa genocidului asupra armenilor şi kurzilor din timpul Imperiului Otoman), acuzaţie la care s-a renunţat în cele din urmă în septembrie 2006 din lipsă de probe.

Am văzut în „Bastarda Istanbulului” o carte despre contradicţii şi modul în care acestea pot convieţui, cultul exagerat al trecutului a fost pus laolaltă cu negarea sau refuzul constant al acestuia, misticismul a defilat umăr la umăr cu agnosticismul şi ateismul si memoria cu uitarea. Elif Shafak pune laolaltă oameni din culturi care în trecut au eşuat în a se inţelege reciproc si ne demonstrează faptul că una este naţiunea din care faci parte şi alta este omul luat separat, ca individualitate. O carte menită să ne darâme prejudecăţile inutile şi să ne facă mai deschişi la cei din jurul nostru, indiferent de cultura din care provin.

Stilul în care este scrisă cartea mi se pare, însă, puţin copilaresc, parcă prea feminin. Îmi dă impresia, de multe ori, de o carte scrisă de o femeie (ceea ce şi este la urma urmei) dar pentru femei. Bărbaţii apar în cartea asta în roluri episodice şi sunt şi foarte putini la număr, ideea de mâncare apare obsedant (avem parte chiar şi de o reţetă care ne învaţă cum să gătim „ashure”, dar pe care nesimţitul de mine nu a parcurs-o), pana şi titlurile capitolelor sunt denumiri de alimente care mai de care mai interesante, scorţişoară, boabe de năut, alune prăjite, vanilie, fistic etc. Dar, repet, ideea carţii e super O.K..

Dacă v-am convins cu ceva, va urez lectură plăcută.

Dn blogosfera (versiunea magarului puisor cufurit)

Io-te-ma si pe mine cu acea alta perspectiva promisa de Gabi, vizavi de perlele din articolele postate la concursul de pe Bloggeri.ro, perle culese cu mare grija si pricepere de magarul mai sus amintit. Recunosc ca eu, unul, n-am avut rabdarea necesara sa practic acest fel de distractie. Sa nu se creada ca s-a epuizat toata gama de perle. Daca aveti cu adevarat vointa si vreti sa va amuzati copios, just enter the site si cautati singurei si alte bazaconii.

Buuuun. I-auzi ia! Si daca va plictisiti de marimea articolului, mai lasati si pe maine, ca doar n-au intrat zilele-n sac...

"...la urma urmei toti suntem romani si semanam intre noi".

Ce semanam intre noi? Fasole?

"Ascultand conversatiile tinerilor de la mine din bloc, care sambata de sambata mergeau in discoteca in timpul verii am putut sa deduc faptul ca nu m-as duce in viata mea sa imi petrec noaptea intr-o discoteca..."

Te-ai duce sa-ti petreci ziua intr-o discoteca? Si asta ai dedus-o in timpul verii?

"Ia-ti prietenii si mergeti cu totii intr-un club precum Motor sau Viper(aceste doua cluburi exista in Iasi)..."

O sinceritate dezarmanta, pur si simplu nu poti sa il contrazici...

"Oricum eu stiu ca atunci cand voi creste, nu voi pasi niciodata pragul unei discoteci pentru a ma distra pe timpul noptii."

El macar recunoaste ca e mic si deci are o scuza, desi nu cred ca pe timpul zilei o sa gaseasca prea multe discoteci carora sa le treaca pragul.

"Sau când îi prinde poliţia pe puştii ăia necrescuţi bine..."

Crescuti stramb, nu li s-a dat de mancare...

"...când la câţiva metri un bărbat îşi bate nevasta şchioapă, şi asta e de văzut..."

Sadicule! Miroase-a Dostoievski, purificare prin suferinta...

"Poate pentru unii iesitul in oras e un refugiu fata de griji, pentru altii iarasi … loc de spart bani si a-si etala figurile..."

Iesitul asta in oras ma intriga. E vorba si de mersul pana la ghena sau pana la alimentara dupa paine?

"Adevarul e cam dureros, multa lume nu-si prea permite iesitul in oras … dar de aia toata lumea vrea sa impresioneze si tot iese chiar daca-s bani pentru o haina sau whatsoever..."

Foarte profund si plin de logica si nu pot sa nu remarc acelasi "iesit in oras"... Tocmai pentru ca lumea nu-si permite, ea vrea sa impresioneze si de aceea scoate nasul afara din casa, chiar daca-s bani pentru o haina... Asa-i?

"Viata de noapte in Romania a progresat in ultimii ani fenomenal de mult … avand in vedere ca acu-s 7/8 ani, rar auzeam de la cei mari … mersul in oras..."

Stati un pic, c-aici m-am cam blocat...

"Uitati-va la ROMANIA … e plina de cluburi si se mai plang ca e o tara saraca … dar de aia mai tot romanul isi permite sa sparga milioane in oras … intr-un CLUB!"

Unde sa ne uitam la Romania? Pe harta, draga? Intr-adevar, nivelul de trai se masoara in milioanele sparte de cocalari prin cluburi. Ce tonti sunt aia care iau in considerare alte aspecte...

"Cine stie in cursul saptamanii ce fac, fara bani! Nu toata lumea are tata in partid sau mama directoare sau patroana. Asta-i problema la romani, chiar si daca n-au bani … tot fac pe Dracu-n patru sa se afirme-n oras … stiind ca pana la salar va fi o perioada groaznica. Astept si injuraturile celor care s-au simtit jigniti … dar asta e purul adevar …"

Auuuu, nu da la ficati, rautate ce esti!!! Daca mama-i directoare de gradinita si are "salar" in consecinta, sunt de bani gata?

"Aveam eu o teorie mai demult cum ca Bucurestiul traieste pe strazi si se distreaza sub acestea."

Buna teorie. Ca sa te distrezi trebuie sa dai, in prealabil, ortu', si distractia n-o gasesti decat in underground intr-un iad plin de draci.

"): E ciudat cand auzi, dar daca te gandesti, cate baruri/cluburi/localuri nu stii sub nivelul solului..."

Asta-l doare pe el, ca mai sunt bombe subterane pe care nu le stie...

"In afara de beciuri, un al gen de locuri noi de distractie ar fi fostele fabrici."

Clasa muncitoare,/ Mandra ca un soare,/ Mandra ca un munte de fieeeer! Cred ca ii acord locul I pentru originalitatea ideilor!...

"Nu inteleg de ce Bucurestenii sunt de multe ori atrasi de locuri atat de nonconformiste, de ce simt nevoia sa faca mereu ceva iesit din comun si nou dar mi se pare genial."

Tot ce inteleg de aici e ca ce nu inteleg eu e genial, si faptul ca nu inteleg e mai putin important. Nu?

"Noi, romanii in general nu avem nevoie de fite ca sa ne distram, noi ne distram oriunde, oricum, numai bautura sa fie.Pe copilul meu l-as lasa in pace…sunt sigura ca nu o sa faca nimic din ce nu am facut eu la varsta aceea."

Cata simplitate in cadrul acestui popor si cata intelegere intre generatii...

Atentie aici! "Se stie destul de bine , ca viata de noapte este intradevar destinata in mare parte studentilor , ei deseori fiind cei care detin monopolul acestor … zone bine definite in ierarhia lor , privind modul pentru desfasurarea activitatilor in diferite cauze propuse."

Mai Patapievici mai!

"Si intradevar , experienta , cunostintele , distractia de care ai sau nu parte, sincer este unica..."

Da' nesincer cum e? Si daca n-am parte, sa-ti multumesc ca ma oftici?...

"Un drum care odata ce ai calcat pe el , nu mai poti da inapoi , este acel drum in care placerea pune lacat pe constiinta , moralitatea si etica personala."

So hat Sigmund Freud gesacht. Alt pasionat de Dostoievski...

Iar premiul pentru cele mai la obiect intrebari retorice se acorda luuuuui... "Si nu intodeauna un club este destinat oricarei persoane . Fiind in bucuresti ai in mare parte legaturi cu multe grupuri si sincer oare conteaza ? Oare tu te integrezi in aceste grupuri pe care le cunosti ?"

"Intodeauna va conta caracterul tau , comportamentul fata de cei din jurul tau si cea mai importanta cauza este clubul in care mergeti . Unde in fiecare capitala …. sunt cele mai multe cluburi pentru diferite culturi sociale , si aici ma refer la cultura sociala privind stilul de muzica abordat ."

Aoleo, mama, nu-mi da-n neuroni, nu-ti ajunge c-ai bagat clubul intr-o cauzalitate putin cam inversa? Nu?...

"Dar si asta este irelevant , sunt multi in cazuri diferite , in care munca deja pune stapanire pe sistemul constient al omului si incet … incet … te transforma intr-un robotel ."

Bewusst oder sinnlos, wir spechen wider von Sigmund Freud...

"Ciudat devine atunci cand incepi si realizezi care sunt efectele pe care le produce atunci cand esti intr-un club , incepi si realizezi ca nu neaparat clubul este cel care te face sa mergi iar si iar in acelas loc sau locuri , ci persoanele care umbla pe acolo ."

Umbla cu tigara-n gura, prin "acelas" loc...

Iar acum, punctul culminant. "Si totusi “Da!” . Intradevar , va venii o perioada pentru fiecare dintre noi , in care o sa trecem prin locurile am umblat . Privesti cu nostalgie acel loc , in care amintirile incep sa se rasfranga, sa devina clare , incepi si realizezi cata importanta au avut pentru tine . Realizezi ca acum ai crescut , si totusi realizezi ca trebuie sa continuii sa mergi , sa treci pe langa acel loc plin de amintiri , bune sau rele . In care ai facut atat de mult si abia acum realizezi importanta lor . O importanta care creste exponential cu amintirile , cunostintele facute in acea perioda , cunostinte care vor ramane langa tine o viata intreaga , sau nu ."

Bravos, nenicule! Respect!

Articolul poate fi gasit si la Miclowan, dar si la moi. Asta ca sa nu ne dam pe noi insine in judecata pentru drepturile de autor. C-am fi in stare.

Va multumesc pentru atentie, la revedere!

"Magarul tot magar ramane..."

Au fost odata doi magari care s-au intalnit intr-un oras boem, dar tot de magari (poate chiar mai mari decat ei) si-au baut ca magarii impreuna cu un al treilea magar care-a plecat magareste spre camera lui populata cu mag... A, da' nu-mi permit, nu-i cunosc... Si-acu s-au gandit magarii sa posteze un post (ce altceva?) magaresc in care sa-si vesteasca impreunarea culturala rezultata intr-un orgasm magaresc si cultural pe blogul de fata. Dupa aproape un litru de vin, cam atat am putut debita eu, dau cuvantul celuilalt magaroi, cu multa dragsoste. Baga, domnu! (OOO)

Ce pot să spun :) mă bucur că am avut ocazia să măgăresc în Clubul Presei, cu alţi măgari...
Şi de asemenea mă bucur că o să măgărim şi mâine în acelaşi oraş de măgari... Gâtuit de emoţie închei aici cu promisiunea că în zilele următoare o să revenim cu mai multe detalii despre măgăreli... (SSS)