duminică, 20 ianuarie 2008

Totul despre sex - Candace Bushnell


Asta a fost unul dintre cadourile pe care le-am primit atunci cand am facut 20 de ani....Asa ca, avand in vedere ca era cadou m-am apucat frumusel de citit.

Nu stiu sigur daca e una dintre cartile care merita postate pe magaroi. Este mai mult sau mai putin un ghid de relatie. E scrisa pe principiul filmului numai ca aici, este mult mai greu sa urmaresti toate personajele din povestioare.

Mr Big exista si nu este diferit de cel din film. "Relatiile" sunt la fel de lipsite de importanta si femeile sunt foarte de succes.

Nu pot trage neaparat concluzii sau lectii de viata. E o carte cu o lectura placuta, amuzanta si ce mi-a placut foarte mult e ironia care e prezenta. Citind si uitandu-te in jur poti recunoaste prieteni, vecini (cu un exercitiu de imaginatie binenteles adaptandu-i).....
Lectura placuta!!! (p.s. nush d c dar am impesia ca e mai mult o carte d gagici :P)

duminică, 13 ianuarie 2008

Adevar, minciuna si advertising Jon Steel


De multa vreme tot spun ca postez si tot nu ma tin de cuvant asa ca revin in forta :)
Uite o carte pe care am savurat-o litera cu litera si nu odata :). am revenit la ea de fiecare data cand am avut cate un proiect pe tema advertising la facultate.
Daca ai fost vre-odata tentat de lumea publicitatii o sa iti placa sigur cartea asta.
Pe scurt John Steel (autorul) descrie in primul rand cum a ajuns copywriter.
Cartea prezinta o fata mai putin cunoscuta a advertisingului, campanii de un succes incredibil si felul in care au fost concepute acestea.
Printre lucurile pe care le-am retinut a fost acela de a incerca sa "ies din cutie", un om de publicitate trebuie sa invete sa se puna in pielea consumatorului, sa vada dincolo de linia orizontului sau, in cele mai multe cazuri sa se uite exact langa el pentru a gasi rezolvarea problemelor.
Nu pot sa vorbesc despre aceasta carte fara sa nu precizez superba campanie "Got milk?". cei care ma cunosc sunt deja plictisiti de cat am vorbit despre ea, oricand, oricum, oriunde.
E una dintre campaniile simple si geniale. A pronit pe plan local si a ajuns sa fie cunoscuta la nivel mondial. A facut inconjurul lumii si chiar a determinat oamenii sa consume mai mult lapte decat o faceau pana la acel moment.
O intrebare simpla si concisa: got milk? mie mi se pare genial! :)

Cartea in sine e scrisa interesant si un lucru foarte dragut prezent la sfarsitul cartii e lista de multumiri. Steel spune la sfarsitul paginilor in care multumeste: "daca lista de mai sus pare exagerata, nu ma judecati. nu ai prea multe ocazii in viata sa spui "multumesc" celor care chiar au contat pentru tine." frumos!

Nu sunt prea buna la facut recenzii la carti dar, avand in vedere ca treci pe langa advertising in fiecare zi merita sa o citesti. e scoasa de editura Brandbuilders si am inteles ca si-au marit preturile asa ca pot sa ti-o imprumut! :)

Lectura placuta si nu uitati oamenii din marketing si mai ales advertising sunt in primul rand oameni!

marți, 8 ianuarie 2008

"Intermitenţele morţii", Jose Saramago

După cum bine v-aţi obişnuit, găsiţi impresiile personale despre carte şi aici.

O carte scrisă la 83 de ani de o minte lucidă, c-un umor caracteristic lui Saramago şi-o ironie cum numai în operele sale poţi întâlni.

O carte genială din punctul meu de vedere. O carte care abordează o temă inedită şi într-un mod inedit.

Moartea „moare”. Îşi suspendă activitatea, apoi revine şi instituie o nouă regulă: anunţarea decesului cu opt zile înainte. Ce evenimente şi ce complicaţii ar putea izvorî dintr-o asemena situaţie?

Reacţia societăţii este descrisă c-o fineţe şi-o luciditate rar întâlnite în literatură şi niciun aspect nu pare să lipsească din cadrul romanului.

Sunt subliniate aspecte cărora le dă aerul de a fi evidente. Apariţia mafiei este inerentă oricărei situaţii de criză, căci „uneori statul nu are altă soluţie decât să găsească în afară pe cineva care să-i facă treburile murdare”, iar clasa politică este ironizată într-un mod evident, alături de cei care „pun botul” la discursurile care nu spun absolut nimic concret. Pentru că „fiecare popor are guvernul pe care-l merită”.

Urmărind reacţiile societăţii la capriciile morţii (Saramago subliniază inventivitatea oamenilor care nu cunoaşte limite), nu se poate să nu ne gândim că situaţia reală este de departe cea perfectă, din toate punctele de vedere.

Autorul trece dincolo de urmărirea reacţiei societăţii şi ne transmite idei de o fineţe aproape desăvârşită, făcând referiri la umanitate în general, ea nefiind reprezentată doar de cei vii, ci şi de cei morţi, doar aşa putând fi privită ca un tot absolut.

Fiecare om îşi imaginează propria figură într-un portret în care se regăsesc, de fapt, toţi semenii săi. Căci, în esenţă, oamenii se aseamănă enorm între ei, vieţile lor au o transpunere ritmică şi melodică, obişnuită sau extraordinară, prin tragica ei scurtime, prin luciditatea ei disperată, şi întotdeauna va rămâne ceva de spus.

Biserica este, spre deliciul meu, ironizată într-un mod ce nu lasă drept de apel, manifestându-se chiar şi prin ideea conform căreia dumnezeu (scrierea fără majusculă îi aparţine lui Saramago) şi moartea sunt două feţe ale aceleiaşi monede şi, cu toate acestea, nu dumnezeu este cel care ne acordă constant atenţie, ci moartea.

Apare o idee extrem de interesantă, aceea conform căreia există trei tipuri de moarte, cea a oamenilor nefiind decât una dintre ele, iar motivul scrierii fără majusculă a numelui morţii personificate este acela de a sugera ideea de „entitate” ce se regăseşte-n toate şi faptul că-n cele mai mari dezastre e incapabilă să împiedice viaţa să continue. Moartea e cea absolută.

Deşi sună paradoxal, moartea face parte din viaţă iar oamenii dau dovadă de o mare ignoranţă până în momentul în care ea îşi face apariţia. Însă, privind-o fără falsă „îmbrăcăminte”, moartea nu este nicidecum atât de înspăimântătoare. Este, poate, pe nedrept judecată într-atât de aspru, căci, fără niciun ajutor „din afară”, moartea a ucis mult mai puţin decât omul. Moartea suntem noi.

Nimeni nu poate scăpa de moarte, iar cine sapă groapa altuia, cade el în ea, preşedintele pompelor funebre murind de infarct miocardic. Însă nu există regulă fără excepţie: moartea nu reuşeşte să-l omoare pe violoncelist! Poate pentru că el e întruchiparea artei, iar arta este nemuritoare?

Moartea se îndrăgosteşte de violoncelist, căci dragostea apare cu predilecţie pentru cel pe care nu îl poţi avea şi, pe deasupra, până şi moartea se poate îndrăgosti de artă. Bucuria, unitatea între oameni, prietenia, iubirea, toate acestea îi rezistă morţii şi trec dincolo de ea.

Dragostea morţii pentru artist este zugrăvită într-o manieră ce m-a lăsat fără cuvinte, şi, pentru a nu ieşi din idee, pot afirma că autorul crează imagini ce pot rezista morţii. Tabloul este pur şi simplu extraordinar, iar moartea este umanizată şi trimisă în normal, aşa cum ar trebui să fie privită de fapt...

Contrar unor opinii, finalul mi se pare surprinzător, iar faptul că „Intermitenţele morţii” este sau nu un roman circular, mi se pare neimportant şi oarecum irelevant. Tind să cred, insă, că romanul nu este circular, deşi fraza de sfârşit te trimite fără să vrei cu gandul înapoi şi te face să-l revizualizezi. Dar, deşi „a doua zi nu a murit nimeni”, de data aceasta moartea este printre noi, amorezată şi umanizată, iar motivele pentru care nu mai ucide sunt cu totul altele...

"Şoareci şi oameni", John Steinbeck

Găsiţi impresiile despre carte şi pe-aici pe undeva.

"Şoareci şi oameni". Un roman subţire ca şi conţinut, dar bogat în simboluri şi în înţelesuri, un roman pe care îl termini de citit fără să-ţi dai seama. Om fiind, am păreri, de aceea afirm că "Şoareci şi oameni" nu se ridică la nivelul lui "La răsărit de Eden", dar nici departe nu-i. E o carte care merită citită.

Nu tratează conflictul social, ci se preocupă de camaraderia care rezistă, în ciuda faptului că partenerii se aseamănă extrem de puţin iar mediul în care se află este unul ostil. Tratează visul realizării, al propriului univers, acela de a stăpâni un petic de pământ, de a avea propria casă, de a încheia cu munca de colo-colo şi de a te statornici într-un loc pe care sa-l construieşti după bunul tău plac. Tratează tema rasismului, însă nu foarte pregnant, şi o suceşte puţin, expunându-ne-o prin ochii unui negru care are un univers numai al său în care nu-i primeşte pe albi, ca unic răspuns la ostilitatea acestora.

Universul romanului este dominat de masculinitate, femeia fiind întruchiparea relaţiei carnale şi a forţei capabile să distrugă orice, în frunte cu "visul agrarian" de care am pomenit mai sus. Ceea ce reuşeşte, în final, să facă, iar misoginismul autorului mi se pare a fi departe de "a da rău" în construirea acelei lumi austere, spartane, aş putea spune prin excelenţă masculine.

Planurile măreţe nu valorează mai mult decât un şoarece lesne de strivit în urma unor circumstanţe în aparenţă aleatorii, dar guvernate, de undeva de sus, de senzaţii, de biologic, net mai puternice şi trecând dincolo de raţionalitatea şi convingerea omului. Iar unde raţionalitatea dă greş, biologicul trebuie acceptat de la sine, el existând fie că-l admitem noi sau nu, ceea ce conferă romanului un iz de amoralitate care, cel puţin la mine, a prins şi pe care am încercat s-o înţeleg.

Existenţa nu este nici morală, nici amorală, ea pur şi simplu există şi, trecând de jocurile de cuvinte, nu se poate să nu aderăm la idee, perfect simbolizată de Slim, cel care se limitează la ceea ce există, fără frustrări, fără vise irealizabile, într-un prezent pe care-l acceptă în totalitatea sa. Este un roman controlat de un simţ al realităţii ieşit din comun, cu descrieri condensate şi sugestive, fără vorbe de prisos şi, pentru a forţa o figură de stil, afirm că, citindu-l, am avut impresia unui roman tăiat cu barda într-o încercare, nicidecum nereuşită, de a întruchipa strictul necesar.

Lectură plăcută!