"Intermitenţele morţii", Jose Saramago

După cum bine v-aţi obişnuit, găsiţi impresiile personale despre carte şi aici.

O carte scrisă la 83 de ani de o minte lucidă, c-un umor caracteristic lui Saramago şi-o ironie cum numai în operele sale poţi întâlni.

O carte genială din punctul meu de vedere. O carte care abordează o temă inedită şi într-un mod inedit.

Moartea „moare”. Îşi suspendă activitatea, apoi revine şi instituie o nouă regulă: anunţarea decesului cu opt zile înainte. Ce evenimente şi ce complicaţii ar putea izvorî dintr-o asemena situaţie?

Reacţia societăţii este descrisă c-o fineţe şi-o luciditate rar întâlnite în literatură şi niciun aspect nu pare să lipsească din cadrul romanului.

Sunt subliniate aspecte cărora le dă aerul de a fi evidente. Apariţia mafiei este inerentă oricărei situaţii de criză, căci „uneori statul nu are altă soluţie decât să găsească în afară pe cineva care să-i facă treburile murdare”, iar clasa politică este ironizată într-un mod evident, alături de cei care „pun botul” la discursurile care nu spun absolut nimic concret. Pentru că „fiecare popor are guvernul pe care-l merită”.

Urmărind reacţiile societăţii la capriciile morţii (Saramago subliniază inventivitatea oamenilor care nu cunoaşte limite), nu se poate să nu ne gândim că situaţia reală este de departe cea perfectă, din toate punctele de vedere.

Autorul trece dincolo de urmărirea reacţiei societăţii şi ne transmite idei de o fineţe aproape desăvârşită, făcând referiri la umanitate în general, ea nefiind reprezentată doar de cei vii, ci şi de cei morţi, doar aşa putând fi privită ca un tot absolut.

Fiecare om îşi imaginează propria figură într-un portret în care se regăsesc, de fapt, toţi semenii săi. Căci, în esenţă, oamenii se aseamănă enorm între ei, vieţile lor au o transpunere ritmică şi melodică, obişnuită sau extraordinară, prin tragica ei scurtime, prin luciditatea ei disperată, şi întotdeauna va rămâne ceva de spus.

Biserica este, spre deliciul meu, ironizată într-un mod ce nu lasă drept de apel, manifestându-se chiar şi prin ideea conform căreia dumnezeu (scrierea fără majusculă îi aparţine lui Saramago) şi moartea sunt două feţe ale aceleiaşi monede şi, cu toate acestea, nu dumnezeu este cel care ne acordă constant atenţie, ci moartea.

Apare o idee extrem de interesantă, aceea conform căreia există trei tipuri de moarte, cea a oamenilor nefiind decât una dintre ele, iar motivul scrierii fără majusculă a numelui morţii personificate este acela de a sugera ideea de „entitate” ce se regăseşte-n toate şi faptul că-n cele mai mari dezastre e incapabilă să împiedice viaţa să continue. Moartea e cea absolută.

Deşi sună paradoxal, moartea face parte din viaţă iar oamenii dau dovadă de o mare ignoranţă până în momentul în care ea îşi face apariţia. Însă, privind-o fără falsă „îmbrăcăminte”, moartea nu este nicidecum atât de înspăimântătoare. Este, poate, pe nedrept judecată într-atât de aspru, căci, fără niciun ajutor „din afară”, moartea a ucis mult mai puţin decât omul. Moartea suntem noi.

Nimeni nu poate scăpa de moarte, iar cine sapă groapa altuia, cade el în ea, preşedintele pompelor funebre murind de infarct miocardic. Însă nu există regulă fără excepţie: moartea nu reuşeşte să-l omoare pe violoncelist! Poate pentru că el e întruchiparea artei, iar arta este nemuritoare?

Moartea se îndrăgosteşte de violoncelist, căci dragostea apare cu predilecţie pentru cel pe care nu îl poţi avea şi, pe deasupra, până şi moartea se poate îndrăgosti de artă. Bucuria, unitatea între oameni, prietenia, iubirea, toate acestea îi rezistă morţii şi trec dincolo de ea.

Dragostea morţii pentru artist este zugrăvită într-o manieră ce m-a lăsat fără cuvinte, şi, pentru a nu ieşi din idee, pot afirma că autorul crează imagini ce pot rezista morţii. Tabloul este pur şi simplu extraordinar, iar moartea este umanizată şi trimisă în normal, aşa cum ar trebui să fie privită de fapt...

Contrar unor opinii, finalul mi se pare surprinzător, iar faptul că „Intermitenţele morţii” este sau nu un roman circular, mi se pare neimportant şi oarecum irelevant. Tind să cred, insă, că romanul nu este circular, deşi fraza de sfârşit te trimite fără să vrei cu gandul înapoi şi te face să-l revizualizezi. Dar, deşi „a doua zi nu a murit nimeni”, de data aceasta moartea este printre noi, amorezată şi umanizată, iar motivele pentru care nu mai ucide sunt cu totul altele...