sâmbătă, 12 aprilie 2008

"Tatăl", August Strindberg

Gândindu-mă la ce-aş putea spune despre piesa "Tatăl", am constatat, în neştiinţa mea, că nu am decât cuvinte de laudă. Ceea ce nu-i OK.

O să mă feresc să v-o povestesc pentru a nu-i ştirbi din farmec în caz că doriţi s-o vedeţi, de aceea o să mă limitez la impresii.

O piesă extrem de bine jucată. Personajele au fost foarte bine interpretate, Virgil Ogăşanu face un rol de zile mari, Valeria Ogăşanu nu se lasă nici ea mai prejos (pe parcursul piesei ajunsesem s-o urăsc) iar Doru Ana se potriveşte perfect în rolul doicii.

Piesa mi s-a părut foarte bine regizată, muzica e cu adevărat sinistră iar pe parcursul întregului spectacol am avut o intensă senzaţie de apăsare, nelipsind însă acele supape, reprezentate de un umor negru şi foarte nimerit.

Piesa pare scrisă de un fin psiholog, căci anumite fenomene psihologice sunt foarte bine evidenţiate. Problemele de rol-sex, rigiditatea şi manipularea, identificarea şi fixarea în anumite roluri, nesiguranţa, complexele, proiectarea asupra copilului a unor scenarii de viaţă care mai de care mai aberante şi, într-un final, autoîmplinirea profeţiei, sunt tratate cu minuţiozitate, cu artă şi sunt puse în scenă într-un mod magistral.

Recomand această piesă tuturor iubitorilor de psihologie. Mi s-a părut relativ grea şi cu un "target" limitat, nu chiar pentru oricine.

Sentimentul patern şi nesiguranţa legată de paternitate îşi fac loc în scenă îmbrăcate în haina unui misoginism cinic.

Personajul cu care am rezonat la final şi pe care l-am îndrăgit (în măsura în care am reuşit să mă desprind de semnificaţie şi mesaj şi să mă las purtat pe braţele povestirii) a fost Bertha, un copil ideal, extrem de rezistent la bombardamentele psihice ale celor din jur şi la proiectele aberante ale celor care ar trebui să-l sprijine în a deveni un adult armonios şi liber în gândire, aşa cum şi-ar fi dorit şi tatăl.

Dar care încearcă şi el, pănă la urmă, în mod surprinzător şi pe parcursul unei scene foarte scurte, s-o includă în propriile sale scenarii de viaţă, dând cu piciorul, din punctul meu de vedere, întregului edificiu de principii cladit cu atâta suferinţă. O scenă care îmi ridică semne de întrebare.

Deşi actorii n-au interacţionat direct cu publicul, au reuşit să-i creeze acea senzaţie de apăsare şi să-l facă să se simtă integrat în acea lume apăsătoare datorită fantomelor sinistre ce se plimbau prin sală şi care accentuau într-un mod reuşit ideea universului convulsiv, crispat, plin de frustrări şi spasme.

Aşa am perceput eu piesa.

Go and see it!

Tatăl - Virgil Ogăşanu
Laura - Valeria Ogăşanu
Pastorul - Petre Lupu
octorul - Radu Amzulescu
Bertha - Anamaria Marinca, Monica Târnăcop
Doica - Doru Ana
Bunica - Domniţa Mărculescu - Constantiniu
Ema - Ruxandra Medeleanu
Muzicantul - Ionuţ Constantin
Ama - Iolanda Covaci
Fantome - Adrian Nour, Cătălin Babliuc, Alin Mihalache, Simona Ghiţă, Ioana Barbu, Oana Dicu
Regia: Cătălina Buzoianu
Scenografia: Salome Letras (Portugalia)
Muzica: Mircea Florian
Mişcare scenică: Mălina Andrei

Un comentariu:

Anonim spunea...

Eu nu as zice ca nu au interactionat direct cu spectatorii... Caci cu mine au interactionat. Erau unii imbracati in stafii cae veneau de pe culoarele laterale si eu intamplator ocupam un loc in partea dreapta la marginea culoarului. Una dintre stafii s-a aplecat sa stea pe vine intre cele doua valuri de avansari si chiar s-a sprijinit de piciorul meu. Ma tinea strans de glezna. am vrut sa imi trag piciorul dar nu a renuntat pana nu a venit alt val de avansare spre scena. Asa ca pot spune ca am interactionat cu un actor.