miercuri, 5 decembrie 2007

"Fortăreaţa albă", Orhan Pamuk

Am resimţit o mare bucurie citind încă o carte a acestui mare scriitor turc, Orhan Pamuk, care este nu doar cel mai cunoscut, dar şi cel mai controversat scriitor al ţării sale.

Tradus în peste patruzeci de limbi, Pamuk a obţinut o serie întreagă de premii de mare prestigiu culminând cu decernarea Premiului Nobel pentru Literatură în 2006.

În marea majoritate a operelor sale scrise într-un stil extrem de fin, subtil şi inconfundabil este preocupat cu preponderenţă de ideea influenţelor reciproce dintre Orient şi Occident, de impacturile culturale pe care le au cele două civilizaţii una asupra celeilalte, idee ce a suscitat interesul oamenilor de-a lungul istoriei şi poate că acum mai mult decât oricând...

Într-o epocă plină de viaţă şi de culoare - mijlocul secolului al XVII-lea - un învăţat veneţian este luat prizonier de către turci şi devine sclavul celui ce în carte poartă numele de Hogea (Învăţătorul), doi oameni foarte asemănători la chip şi ale căror destine se alipesc unul de altul, dând naştere unui joc al minţii de o mare profunzime, relatat cu foarte multă măiestrie de către Pamuk.

Însă, după cum afirmă autorul însuşi, distincţia Orient - Occident nu constituie subiectul "Fortăreţei albe" spre dezamăgirea mea care am văzut tot timpul în cele două personaje principale pe reprezentanţii celor două tipuri de civilizaţii mai sus amintite, fascinate una de cealaltă şi, totuşi, atât de asemănătoare.

Dilemele identitare ale celor doi eroi puşi acum unul lângă altul fac ca întrebarea "De ce eu sunt eu?" să capete o forţă nemaiîntâlnită nu doar în mintea celor două personaje, dar şi în literatura universală, secondată fiind de ideea obsedantă a construirii unei noi arme nemaivăzute, simbolul dorinţei umane de a razbate în viaţă şi de a le fi celorlalţi pildă.

Cine se întreabă ce reprezintă titlul, va afla că "Fortăreaţa albă" este acea cetate leşească ce nu a putut fi cucerită de către turci nici după îndelungi asedii, simbolizând (în opinia mea) ideea de ţel pe care nu-l poţi îndeplini, oricâtă râvnă ai depune pentru atingerea lui. Este acel ceva măreţ, de dincolo, dar pe care nu-l vei atinge fără a da dovadă, în prealabil, de maturitate din toate punctele de vedere. Sau poate că reprezintă, totuşi, însăşi maturitatea.

O altă idee ce se desprinde în mod distinct din carte este aceea că ceea ce se cuvine să facem este să căutăm uimitorul şi misteriosul în lumea din jur şi nu exclusiv în noi înşine, căci altfel singura cale pe care putem să o apucăm e cea spre nefericire, asemeni eroilor lui Pamuk care nu îndurau să fie ei înşişi şi dorindu-şi, mereu, să fie altcineva. Motiv pentru care, într-un final, se substituie unul altuia definitiv, Hogea ia drumul Veneţiei iar creştinul devine Hogea cu toate implicaţiile ce izvorăsc de aici...

Sfârşitul mi se pare, însă, dătător de speranţă pentru minţile celor doi eroi, vă voi lăsa însă pe voi să-l descoperiţi. În speranţa că v-am convins întrucâtva, vă urez lectură plăcută!

Găsiţi articolul şi pe Blogul Puişorului Cufurit.

Niciun comentariu: